Imigranții
O valiză, câțiva bani în buzunar, neveste și copii lăsați în urmă. 
Singuri. Așa au trecut oceanul ca să-și facă un rost în viață.
 Au reușit mai mult decât atât, chiar dacă nu mai sunt de găsit.
transcanadiană. Din nou, alte sute de kilometri pe jos sau în căruță. Acesta este traseul tipic al unui imigrant român în Canada în anul 1900. 
e jos sau în căruță, apoi câteva mii de kilometri cu trenul. De aici, 10 zile într-un transatlantic cu abur și alte câteva mii de kilometri pe  calea ferată
Primii români care au luat calea Vestului au pornit însă mai devreme. Începând cu 1870, câțiva pionieri evrei de origine română și-au făcut curaj și au luat drumul la picior. Ei au pornit din Bucovina, Transilvania și din Moldova încercând să scape de sărăcie, de persecuție și prejudecățile comunităților în care trăiau.

Trenul i-a lăsat la Fort Qu'Appelle, în Saskatchewan-ul de azi. Un pic mai în nord au fondat trei colonii: Hirsch, Hoffer și Lipton. Până în 1908 sosiseră aici peste 200 de români și construiseră 40 de ferme.
Gara din Fort Qu'Appelle, circa 1900.
Era anul 1898 când alți patru curajoși au plecat din Boian, Bucovina, către Hamburg. Ichim (împreună cu soția Iftinica și fiica de patru ani Ioana) și Elie n-au vrut să se stabilească în coloniile deja formate (sau nu au știut de ele) și au coborât din tren tocmai în Calgary. De aici au mers către nord și s-au așezat la nord-est de Edmonton-ul din zilele noastre. Au numit locul tot Boian.

Prin scrisorile trimise acasă, Ichim și Elie și-au încurajat alți consăteni să emigreze. Un an mai târziu, 30 de familii din Bucovina s-au suit pe tren către Hamburg, apoi pe vapor către Halifax, pe un alt tren către Calgary, urmând ca într-un final să se așeze în noul Boian. Femeile au venit cu zestrea, bărbații au cărat seceri, coase și topoare; câțiva tâmplari au venit cu truse complete de scule. Au adus cu ei chiar și un mic plug de lemn. Nu aveau niciun ban și nu vorbeau nicio boabă de engleză.
Imperial Limited sosește în gara din Calgary, 1909.
rimul val a continuat până în anul 1921, cu 85% dintre imigranți provenind din Transilvania, Bucovina și Banat. Acuratețea datelor statistice lasă însă 
de dorit. Mulți dintre români au fost înscriși în acte ca și austrieci, unguri sau ruși, chiar dacă aceștia erau de naționalitate română și vorbeau limba română.

Bremen, Hamburg și Trieste rămâneau punctele principale de îmbarcare, iar destinația era Halifax, Montreal sau New York. Călătoria cu vaporul nu era ușoară la acea vreme. Mulți dintre imigranți nu au apucat să vadă Lumea Nouă, pierzându-și viața pe mare. Nici faptul că reușeau să debarce nu le garanta acceptarea. În jur de 2% dintre imigranți erau refuzați și trimiși înapoi cu vasele cu care veniseră. Un mic handicap sau o greutate corporală sub standard, și erau întorși din drum de către autoritățile canadiene sau americane.

Cei acceptați luau drumul către Regina, unde se angajau în construcții. Alții plecau către Alberta și Saskatchewan pentru pământul gratis oferit de guvern. Majoritatea erau bărbați între 18 și 45 de ani. Mulți își lăsaseră nevestele și copii în urmă.

„Mia-i drumul!” - 1.000 de dolari și înapoi în România - era vorba cea mai întâlnită printre cei veniți în această perioadă. Cei mai mulți însă nu s-au mai întors niciodată, ci au trimis bilete familiilor lor care li s-au alăturat în Canada.

Imigranții români numărau 29.056 la recensământul din 1921. 
Comunitatea românească din Regina, Saskatchewan, a fost prima care și-a construit o biserică ortodoxă. Biserica Sfântul Nicolae a fost teminată în 1902 și este cunoscută ca și biserica cu două clopote. Unul al bisericii, altul donat de pompierii din Regina, luat de la vechiul lor sistem de alarmă. Acum, biserica are un clopot în turlă și unul în afara ei. 

Construcția bisericii Sfântul Nicolae a costat 5.500$, echivalentul a 151.000$ în banii de azi. Este prima biserică românească ortodoxă din America de Nord. Pe 20 martie 1903, sosește la Biserica Sfantul Nicolae Arhimandritul Evghenie Ungureanu, cu binecuvântarea Mitropolitului Moldovei.
Biserica Sf. Nicolae, prima biserică românească din America de Nord.
Primii ani în Prerie aveau să fie însă grei. Era pământ, însă nu aveau bani să-l lucreze. De cele mai multe ori, bărbații plecau în căutare de muncă, lăsând femeile și copiii să se descurce singuri. Foametea era mereu la doar un pas.

După un timp lucrurile s-au așezat, iar loturile pustii de pământ au început să arate încet, încet a gospodării.
Lipton, Saskatchewan, circa 1903. Imigranți români.
Shandro, Alberta, 1929 - Familia Bilej, imigranți din Buroriț (?), sosiți în 1903. Marea Recesiune a început la puțin timp după aceste poze.
Hanna, Alberta, 1928 - Samuel Mammel, imigrant român.
u toți românii au aflat despre Canada de la rude sau prieteni. O mare parte dintre imigranți aveau informații de la agenții de recrutare, care încercau să
N
atragă cât mai mulți imigranți în Canada.

Compania Canadian Pacific avea agenți de vânzări în toată Europa, urmărind să-și umple cu pasageri transatlanticele. Un bilet până în Halifax consta 30$, adică 846$ în zilele noastre, dacă socotim inflația.

În același timp, guvernul canadian conducea adevărate campanii publicitare pe vechiul continent, în speranța populării Preriei și transformării ei în producătorul de grâne al Canadei.
Nu au uitat nici de climă, care era descrisă cât se poate de înșelător:
„Pe timpul iernii aveți nevoie de haine groase de lână. Din cauza aerului uscat, frigul nu se simte atât de tare pe cât s-ar aștepta un străin. În Preerie cade mai puțină zăpadă decât în estul Canadei și, din cauza aerului uscat, se scutură de pe veșminte ca praful.
/../
Peste tot în lume apariția zăpezii este așteptată. Ea este de asemenea benefică! Pe timp de lună plină se organizează petreceri cu sănii, iar sunetul zurgălăilor aduce bucurie! Zăpada ne protejează semințele de îngheț și îi ajută  pe fermieri să-și ducă produsele la piață, contribuind atât la munca de zi de zi, cât și la distracție.”
Compania Canadian Pacific primea comision pentru fiecare imigrant acceptat de guvernul canadian. Cei care erau refuzați, erau transportați înapoi în Europa pe cheltuiala companiei.

În încercarea de a scoate cât mai mulți bani, Canadian Pacific își deschisese birouri prin aproape toată Europa, mai puțin în Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus, care interziceau reclama făcută de alt stat pe teritoriul lor. 

Agenții de vânzări au ajuns până la Cernăuți, unde ofereau sesiuni de informare și bilete pentru transatlanticele operate de Canadian Pacific. Aveau chiar o agenție de voiaj deschisă în Iugoslavia. Mulți dintre viitorii imigranți înțeleseseră că vor fi așteptați în Canada cu ferme complete, casă, vite și utilaje agricole.
otul s-a schimbat începând cu anii '20. Guvernul Canadei a început să aleagă imigranții mult mai atent. Țările vorbitoare de engleză și franceză au
T
fost trecute pe o listă preferențială.
România s-a găsit pe lista țărilor „nepreferate”, alături de Austria, Ungaria, Polonia, Lituania, Estonia, Letonia, Bulgaria, Iugoslavia și Cehoslovacia. Refugiații și „străinii” nu mai erau bine văzuți. Canadienii au făcut o excepție în 1923, când au acceptat câteva mii de refugiați români.

După câțiva ani, însă, pe listele de imigrare apăreau multe nume de familie românești. Prenumele era în general americanizat. Așa îl găsim pe liste pe actorul „John” Ionescu Ardeal (37 ani), împreună cu soția sa, actrița Maria Ardeal (35 ani), din București. Aveau împreună 55$ (829$ în zilele noastre) și sperau să profeseze în Canada tot ca și actori. N-am mai reușit să găsim nimic despre ei.

Actorii erau pregătiți financiar mai bine decât mulți alții. Pe o altă listă i-am găsit pe „John” și „Mary” Albu și pe Dan și Cornelia Buta, ei - studenți, ele - casnice. Au fost admiși fără să aibă niciun ban la ei. Pe aceeași pagină, „John” Silea, muncitor de 23 de ani, cu 15$ la el, este respins. Din totalul de 20 de oameni înscriși pe acea listă, 13 au fost respinși.

Tot datorită rigurozității birocraților canadieni mai prindem o frântură din viața altor doi români. „John”, mașinist, cu nume de familie indescifrabil și muncitorul George „Best”, au fost întorși din drum în 1913. Mașinistul „John” trecuse oceanul cu doar 50 de cenți la el și era cel bogat dintre cei doi. George „Best” avea doar cinci cenți. Adică 1 dolar și 38 de cenți în banii de acum. S-au întors în Europa fără niciun ban, fără niciun vis, exact la timp pentru Primul Război Mondial.
preocupat de drepturile muncitorilor. A fost votat lider de sindicat și s-a luptat pentru a reduce săptămâna de lucru din industria textilă de la 55 de ore la 49. 

Apoi a ajuns consilier în primăria Montreal unde a susținut ideea de sănătate publică, o noutate la acea vreme. Începând cu august 1927 a fost primar interimar al Montrealului pentru trei luni. Ca edil al orașului, a redus programul de lucru al funcționarilor la 8 ore pe zi și le-a garantat un salariu minim de 50 de cenți pe oră.

Tot el a înfiinţat comisia pentru sănătate publică a orașului şi a construit băi publice cu gândul la imigranții care nu aveau access la apă caldă. Clădirea îi poartă numele – Băile Schubert pe bulevardul St. Laurent.
n același timp, în Montreal, doi evrei români aveau alte griji. Joseph Schubert  croia  pantaloni  într-o  fabrică  de  textile  din  Montreal  și  era 
Î
Alt imigrant evreu din România era nemulțumit de bucătăria strictă a evreilor din Montreal. Așa că și-a deschis un restaurant coșer mai liberal și l-a numit "Montreal Hebrew Delicatessen". Cunoscut mai cu seamă după numele simplu de Schwartz's, restaurantul a introdus în America de Nord carnea afumată pe stil est-european.

Reuben Schwartz era considerat de mulți un om de afaceri nu foarte strălucit și, datorită escapadelor amoroase stropite bine cu alcool, nu era suportat de membri familiei.

În schimb, sandwich-ul cu carne afumată de la Schwartz a ajuns faimos în toată America de Nord. 

ăsând la o parte dramele sau victoriile personale, românii fac parte dintre cei care au transformat Dominionul în Canada modernă, țară construită de

L
imigranți. 

De primii români nu mai știm nimic. Copiii lor au fost în cea mai mare parte asimilați. Mai puțin de 20% dintre următoarele generații și-au găsit parteneri de viață români. Doar 6% dintre canadienii de origine română din Saskatchewan mai vorbesc limba română acasă. Rămân bisericile, unele transformate în muzeu, altele uitate în prerie. 

Celor care au imigrat pe coasta de est le-a fost mai ușor să-și păstreze limba, având în vedere fluxul continuu de proaspeți imigranți din România și comunitățile românești mult mai numeroase. Chiar și așa, aproximativ jumătate dintre imigranții români sosiți după al Doilea Război Mondial în Montreal și Ontario s-au căsătorit în afara grupului etnic și și-au pierdut limba, în special la a doua generație. 

Dar să trecem la lucruri mai puțin triste. Într-o țară cu milioane de imigranți, noi aștia 82.500 de români (după ultimul recensământ) avem un parlamentar român, avem consilieri locali români, avem artiști, arhitecți implicați în dezvoltarea orașelor canadiene, CEO de companii aeriene, apărători ai patrimoniului canadian, antreprenori și mulți alții.

Putem spune că stăm bine.
„Nimeni nu vorbește engleză, dar păreau să se distreze și erau foarte binedispuși când au fost vizitați de un reporter de la Albertan și de polițistul de la căi ferate. Nou-veniții au un fizic excepțional și în general se pare că fac parte din categoria de imigranți dezirabili.”
Cotidianul Calgary Albertan, după ce a vizitat un grup de români poaspăt ajunși  în gara din Calgary, primăvara anului 1909.
„Ne-au spus că-i oceanul de-o parte, că pescuim somon în cealaltă parte... Noi am crezut că-s toate în același loc!
N-am să uit niciodată când am văzut preria prima oară... Era ca mijlocul unui ocean într-o zi liniștită:
fără început... fără sfârșit!”

„Singurii noștri vecini locuiau la opt kilometri de noi. Ne vizitam în fiecare duminică. Părinții mei se bucurau atât de tare încât ieșeau să-i întâmpine la jumătatea drumului.”
Amintirile unui copil de imigrant, circa 1920. 
„În doar șase ani în vestul canadian!”
Agenția de bilete a companiei Canadian Pacific în Iugoslavia.
Joseph Schubert, 1928. Arhiva primăriei Montreal
Schwartz's - sandwich clasic. E mai scump dacă nu doriți muștar.
Prima ceremonie oficială de înmânarea cetățeniei canadiene. Curtea Supremă, Ottawa, 1947.
 Români la treierat în preria canadiană.
Carte poștală, circa 1910.
Mulțumiri: Archives nationales du Québec, Statistics Canada, University of Regina, National Film Board of Canada, Glenbow Museum, University of Alberta Libraries, Saskatchewan Archives, University of Calgary, Canadian Museum of Civilization, Conseil canadien pour les réfugiés, Musée interactif du Montréal juif, The Canadian Encyclopedia, Boian  Alberta Museum, MareleBoian.com, ShironekoEuro.
 www.stiridemontreal.com
Toate drepturile rezervate.